(Hét napja).
Îmi înmoi pana-n cerneală
Și pe mine-n cer-sineală.
Clopotul în dungă-l trag
Bietul cap mi-l bat de prag.
Cine să vadă că deja se-arată
Promisele drumuri pe limba scoasă,
Că nimic nu-i în zadar și că întregul
N-a deraiat pe venele smulse ca trenul,
C-ar vrea și șobolanul să fie cristal
Că firimitura urăște fărâma venal,
Că șinele ți-l descoperi curat în altul,
Că-n goana nebună se ascunde calmul,
Că de la suflarea noastră iau casele foc,
Dar le stropim cu apa regretului pe loc,
Că-n oamenii sărmani podurile-au explodat?!.
O, prieteni, de șapte zile n-am mâncat.
mai 1924
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de suferință și alienare. Vorbitorul se simte izolat și disperat, măcinat de regrete și de o foame persistentă, atât fizică, cât și spirituală. Imaginea podurilor explodate sugerează o ruptură de conexiunile umane.