Dorm în umbră legănate lebedele-n puf de undă,
Cuiburi albe, perini albe, printre stele furnicar.
Câte-o stea însingurată cată-n aripi să se-ascundă
Câte-o lebădă-și îndreaptă capul, ca un nenufar.
De pe pod, la miezul nopții, le aruncă mâna bună
Pâinea, ce nutrește truda și trudește visătorii.
Mâini, lăsați-le flămânde să se-acopere cu lună;
Lebezi, așteptați ca pâinea să v-o dea semănătorii.
Stea cu stea pe-ntinsul undei liniștite pun cleștar
Și printr-însul zugrăvite lebedele par și luna.
Plângeri de viori și fluier cad în lac mărgăritar
Și se-aud din depărtare lovind unda câte una.
În palatele aprinse, cu balcoane și unghere.
Liturghia bogăției are și-astă-seară loc.
Cine-a scris, în ce odaie, fără pat și fără foc,
Imnul ăsta de izbândă, de iubire și durere?.
Folosiți-vă de cântec, de lumină și de taină,
Cupe omenești de goluri, pline-n viață câte-o clipă.
Și cenușa prin văpaie se-nveșmântă cu o haină
Și găsește ca să cadă înapoi, un fulg de-aripă.
Cântecul, lumina, taina, unda, – ntinsurile-albastre,
Noi le ținem, noi le strângem, cei căzniți, urâți și goi.
Temeliile veciei orice-ați face-s ale noastre.
Voi, întoarceți-vă veseli și slăviți, întru noroi.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume împărțită între bogăție și sărăcie, unde natura oferă un refugiu melancolic. Cei defavorizați dețin, paradoxal, temeliile veșniciei, în timp ce bogații se complac în efemeritatea lor.
