Nufărul stă singur,
alb și orb ca oul
și închis în sine.
Mâinile mocirlei
l-au lăsat să-i scape
și-a ajuns la soare
în mâinile mele,
ca o rană rece.
Fără-mpotrivire
s-a deschis să moară
cu exuberanța
castă-a agoniei.
Fără-mpotrivire
l-am lăsat să moară
și-am pornit spre lotcă
încruntați și singuri
și amari, în vară.
Sensul versurilor
Piesa descrie efemeritatea frumuseții și acceptarea morții. Imaginea nufărului, smuls din mediul său natural și lăsat să moară, simbolizează fragilitatea vieții și inevitabilitatea sfârșitului, lăsând în urmă un sentiment de amărăciune și singurătate.