Un craniu îngust, premonitor,
ramificându-se în două coarne,
semn al cabanelor de vânători
și semn al mâncătorilor de carne.
Albastra flacără de alcool
și umbra, igrasie diafană
curgând neliniștit pe zidul gol
și-n mâini, paharul umed ca o rană.
Împrejurarea pâlpâie. Afară
e poate viscol sau poate o vară.
Poate că stau de-un veac în locul straniu
fixând, ostatic, propriul meu craniu.
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de izolare și introspecție profundă, posibil în apropierea morții. Protagonistul se simte captiv în propria minte, contemplând efemeritatea existenței într-un cadru sumbru și incert.