Testament.
Mă cârpesc cu vorbe, cu substantive,
îmi cos rana cu un verb.
Nobile paleative
de serv.
Îţi scriu cu trupul meu viaţa
şi mersul stelelor ţi-l scriu.
Vocala cea mai lungă este aţa
în care mortu-l cos, de viu.
Căci trebuie să dăm şi mărturie,
altfel nimica n-ar mai fi,
în dulce scriere târzie
ţinând alături morţii şi vii.
Tu ombilic din care curge
vorbirea numai altor guri
fără să ştim unde ne duce
în care dalbe viituri.
Încât nu ştim cine trăieşte –
cuvântul poate, poate trupul.
Zăpada albă Doamne, poate,
sau urma-n ea, pe care o lasă lupul.
Sensul versurilor
Piesa explorează fragilitatea existenței și puterea cuvântului de a transcende moartea. Vorbirea este văzută ca un flux continuu, un ombilic ce conectează generațiile, dar și ca o forță misterioasă care ne conduce spre necunoscut. Se pune întrebarea dacă trăiește cuvântul sau trupul, sugerând o dualitate între efemer și etern.
