La ce mai tresari din clipite
Tăcerea nu-i, nimenea nu-i
S-așternă văpăi logodite
Pe scoarțe albastru-verzui.
Și zorii la ce-i mai ascult
Verzui, cum se crapă în zare,
Pe laviță doarme demult
Ecoul păstrat în ulcioare.
Și nu mai râvnesc nerostitele fumuri
Din rug să le smulg ca pe-un schiptru de domn,
Călcâiul îmi sângeră încă de drumuri
Prea vin de departe… din somn….
Și lasă în poala ta caldă să vie
Făptura mea vie și glasul ucis,
Mi-ești dragă femeie și noaptea-i târzie,
Să plec mai departe, spre vis..
Și surd răsucită-i în lacăt
Tăcerea la ce iar și iar.
Când vântul se sprijină-n treacăt,
Cu mâna pe crengi mai tresar.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de nostalgie și reflecție asupra trecerii timpului. Vorbitorul se află într-un moment de popas, analizând trecutul și căutând alinare în prezent, pregătindu-se pentru viitor.