– „Copile, copile, tărâmul din care
te-nalţi peste gropniţa lumilor, plină,
ştii tu, luminate, cu aripi de tină
ce zboruri putea-vor cândva să-l măsoare?”.
Dar grabnic în norii de-opal s-a ascuns
râzând, Răsăritul, şi nu mi-a răspuns..
– „Tu soră, cu faţa ca fragedă pâine
răspunde-mi: ce mâini nevăzute-or să-mi pună
o azimă-n suflet curată şi bună
s-o am la popasuri, pe Drumul de mâine?”.
Dar caldă, Amiaza, spre câmpuri s-a tras
cântând, mai departe, cu flăcări în glas.
– „O, frate ci pleoape molatice, grele
ascunse sub văluri de umbră şi taine,
ci spune-mi: găsi-voi râvnitele haine
cerute la Curtea cu îngeri şi stele?”.
Dar vânăt Amurgul, cu ochii streini
tăcând, ca un giulgiu căzu pe grădini.
– „Sau poate, tu, mamă, cu vrăjile tale
turna-vei asupră-mi lumină şi pace,
căci viaţa, vezi mamă, în ţăndări mă face
şi-n inimă-mi lasă cămările goale.”.
Dar Noaptea, dar Noaptea, cu plânset nespus
un deget de ceară pe buze mi-a pus..
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea răspunsurilor la întrebări existențiale prin dialogul cu elemente ale naturii și etape ale vieții. Vorbitorul caută ghidare și sens, dar primește doar tăcere și întuneric, sugerând o luptă interioară cu incertitudinea și efemeritatea.