Mi-e sufletul ca stânca rămasă în pustiu.
Doar ploile o spală, doar fulgerul o linge…
Departe sunt de lume ca norul cenușiu
Pe care nici o mână nu-l va putea atinge.
Doar vreun arcaș năprasnic de s-ar ivi cumva,
Din corn de bou să-și facă un arc cum altul nu e
Și coardă să-i întindă din maț de lup – așa,
Poate-ar putea durerea din suflet s-o răpuie.
Nahabed Kuceak – Cele mai frumoase poezii
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment profund de singurătate și izolare, comparând sufletul cu o stâncă într-un pustiu. Durerea este atât de adâncă încât doar un eveniment extraordinar ar putea-o alina.