Versuri corectate și adnotate
Pârâiașule, tu murmuri printre stâncile semețe.Din ce țară ești, de unde?Nu-ți văd firul printre pietre, însă glasul tău tot creșteȘi în suflet îmi pătrunde.Te-a îmbogățit iubirea – tot alergi către iubităCu mulțimea ta de unde.Tu nu știi ce e odihna – poate că străinătatea,Ah, iubita ți-o ascunde.
Ochii tăi se-ntrec cu marea de la Mestra-n adâncime.Părul ţi-e la fel ca valul prins de-a vântului asprime.Tu eşti salcă, tu eşti mărul rumen, plin de frăgezime.Roza ta va umple lumea cu miresmele-i divine.
Tineri suntem, dar iubirea când e chin, când zi senină.Arc ți-e trupul, dar nici arcul precum tine nu suspină.Sânii tăi sunt struguri; pieptul răsărit de ziuă lină –De-l descoperi și mai tare, cu atât e mai lumină.
Pe ulița din vale, niște făclii de cearăVeghează pe flăcăul care-a murit aseară.Și galbenele lacrimi alunecă-n țărână,Topite de durere făcliile îngână:„Sărmanul, i-au luat viața două văpăi albastre,Și-acum se zbat în flăcări și capetele noastre!”.
Cu pași ușori, iubita, trecea pe câmp încet.Și florile din drumu-i aduna-n buchet.Și se oprea tăcută, iubita, deseori,Obrajii cufundându-și, înlăcrimați, în flori….Blestemul meu i-ajungă amarnic pe aceiCare mă țin departe de ea, de ochii ei!.
Veșnic aș privi la chipu-ți gingaș, luminat de lună,Și te-aș săruta pe gura cu vin dulce îmbătată.Ochiul tău e-al mării leagăn, gura: roze în cunună,Și ție plină totdeauna de o rouă-nmiresmată.
Cu mâna ta o lampă în zare ai aprins,Chemându-mă la luptă cu valul și cu vântul,Și-atunci când mă cuprinse talazul necuprins,M-ai cufundat în bezna mai neagră ca mormântul.Și lungă vreme, nici o lumină, nicăieri…Acum în van renaște părelnica văpaie;Mai pot aceste brațe, sleite de puteri,Spre raza-nșelătoare o pârtie să-și taie?.Nahabed Kuceak – Cele mai frumoase … Citește mai mult
Dragostea-mi fierbinte, dragoste curată,Nu ți-a vrut, iubito, răul – niciodată.Ci pe tine numai te-am dorit într-una,Și când soare arde, și când bate luna.Rele despre tine de-am șoptit în visOri în gând socoate că nimic n-am zis.Nahabed Kuceak – Cele mai frumoase poezii
Îmi era urât de moarte pe a chinului cărare,Când, iubito, deodată, te-am zărit în depărtare.Alergam ca însetatul la un murmur de izvoare,Să-mi lipesc de ele buza pe arșița cea mai mare.
O, iubita, de la baie se-ntorcea îmbujorată!Oamenii se-opreau în cale cu privirea îmbătată.Vălul ea-și trăgea făcându-mi semn cu geana ridicată:„Du-te-acum și vino noaptea când e negura bogată.Știi că nu am fost zgârcită în alinturi niciodată.“