Iulia Haşdeu – Cimitirul

Cimitirul.
Îmi place de el, acest cimitir sărac, ce are martori revoltați
De noi zburdalnici, îți amintește acele vremuri
De până acum unde făceam școala debusolați?
Când ne-a plăcut să stăm pe o piatră.
Pentru a ne spune secretele noastre infantile:
Și ne-a plăcut să stăm la tristul cimitir.
El a vrut la acest monument negru,
La această biserică din ochii noștri.
Și încă frumoasă, care la timp a servit
Ca o capelă pentru călugări o mănăstirea antică.
Sub un chiparos de multe ori rătăcesc,
Umbra lor a fost mereu proaspătă și nouă.
Și ne-a plăcut monumentul întunecat.
Încă văd volumul abandonat, marmura,
Unde am fost în căutarea, de a o sparge
O lege pierdută, că a trebuit să plângem bine.
Odată, un nume al unei femei recoltate,
Ca o floare, de moarte încăpățânată.
Cine râde de relele pe care le face.
Eu, o văd, ca un mormântul abandonat.
Și mai văd sub salcia de plâns
Razant un front de ramuri se lasă;
Copacul, acoperit cu stele albe
Când a venit aprilie, luna florilor.
Salcia, răspândindu-și al său miros,
Și cerul a devenit un buchet pervertit
Cine va sta sub, salcie plângând.
Că el a fugit ca un vis efemer.
Fericirea noastră, în trecutul îndepărtat.
Cine poate ști când se oprește destinul
Care adună în vechiul nostru cimitir, inimile noastre
Ce s-au despărțit de mult timp pe pământ.
Când picura în noi, dimineață fericită.
Care a fugit ca un vis efemer!.
Tradusă și adaptată de către-Radu Dan Alexandru.
Adăugată de către-Radu Dan Alexandru