Încheiere.
Stinsă liniștirea noastră (și aleasă),
Isarlâk încinsă, Isarlâk mireasă!
Dovediții, mie, doisprezece turci
Între poleite pietre să mi-i culci:.
Inima – raiaua, osul feții spân,
Țeasta, nervii torși în barbă de stăpân,
Clatină-i la Ciprul Negru, în albeață
De sonoră vale într-o dimineață!.
Vis al Dreptei Simple! Poate, geometria
Săbiilor trase la Alexandria,
Libere, sub ochiul de senin oțel,
În neclătinatul idol El Gahel.
Inegală creastă, sulițată cegă,
Lame limpezi duse-n țara lui norvegă!
Răcoriți ca scuții zonele de aer,
Răsfirați cetatea norilor în caier,.
Eu, sub piatra turcă, luat de Isarlâk,
La o albă apă intru – bâldâbâc.
Fie să-mi clipească vecinice, abstracte,
Din culoarea minții, ca din prea vechi acte.
Eptagon cu vârfuri stelelor la fel.
Șapte semne, puse ciclic:
Sensul versurilor
Piesa explorează teme ale morții și sacrificiului într-un cadru mistic și simbolic. Versurile sugerează o călătorie spre un final, marcată de elemente culturale și religioase amestecate, culminând cu o acceptare a unui destin inevitabil.