Când ploua cu vrăbii prin ferestre
și-adormeai, să uiți cum trec pitici
peste somnul morților și peste
traiul nostru de reptile mici.
Găuriți de vânt, vâsleau în susul
lacrimii și-n zbor prelins de tuse
munții-adânci pe care-abia-i trecuse,
ca pe-un pom de cârtițe, apusul.
Mă uitam la mine mut ca la o
prăfuită tolbă cu blazon
lângă umbra de pe lampion
și-mi spuneam: Ce arbor de c****…
Cocaina primului lăstun
se cojea-n pustie – caligramă.
Giuvaier la gât ori ban de-aramă,
unde-i musca țețe să mi-o pun.
cicatrice rară la ureche?
Și de da cu negură prin oameni,
nici tu, dor, n-aveai cui să mai sameni,
hăituit de-atâtea mii de leghe.
Ce-mi spuneam (și câte nu mi-am spus…)
îmi uitai… La ce să le mai știu?
Prin odaia mea, ca un Iisus,
maldărul de ploi liliachiu.
ciuruia prin grădini și unghere,
tesluind c-o noapte minerală
(de miracol și de bacanală)
poate cea din urmă priveghere…
Sensul versurilor
Piesa explorează teme profunde de melancolie și decădere, folosind imagini puternice și metafore complexe. Versurile evocă un sentiment de pierdere și de trecere a timpului, reflectând asupra efemerității vieții și a frumuseții în descompunere.