Ion Caraion – Ev Modern

Fantastică răsare ciuta-n munți –
neprididită oră siderală.
Resimți un miros cald de cerneală
(aceste frunze limpezi mai adie,
această calmă luntre mai apune)
adus de vânturi și de turmă-n coarne,
resimți în lucruri stranii bențile neptune
alunecând mural, dar nici un jgheab
nu-mpodobește polii înăuntru.
Suntem de zei, ca strugurii de vaiet,
aidoma umpluți; fantastic
o flacără ne merge-ndărăt.
Apăsător de ploi, renunță cerul –
discobol prăbușit în anotimp…
aici mă-mbrac în negru și mă plimb,
îmi scutur trupul, îmi adun colunii
și-absorb aroma tânără-n netimp.
Nerecules, prin stihii îmi duc noaptea
și tulburat că n-o mai vrea misterul,
sămânța risipirii mi-o îngeamăn,
pe care-am neștiut-o amăgi.
Nimicitor repaus androgin….
În cuvinte a intrat somnul. Roșie,
femeia din tufele de mărar
a dat foc la greierii din grădini
și c-un vătrai îi bagă-n buzunar.
Ne flutură una, ne flutură –
fum noi trecerea, c-o noapte mai puțin,
spre iedera rămasă-n nesimțiri.
Ca-n prima zi din echinocțiul lumii,
alături cu umbra și cu fierul,
între nisipul crimei mă destunec.
Ascultați orbecăiala trupului… Din întuneric
face semne omul care nu mai are voce.
– Veniți să rupeți ce-ați zvârlit aici,
semănători de negură precoce.
Sunt revărsat de ziuă, sunt sfârșit –
lanul de tutun în care au intrat vidrele –
peretele cu mâneca-ntoarsă și pahare casabile –
sunt poarta cu obrazul plin de bricege;
așteaptă-n larg nisipurile mele,
de vechi nedezbrăcări să mă dezlege.
Același ins – același univers
nereușit, în care-un arlechin
s-a lăudat în roza vânturilor
în fel de fel de chipuri.
Ochiul secționat aseară-n automobil.
Nimic nu-mi este astăzi mai puțin
și mai cu farmec nimeni nu-mi dispare.
– Veniți să auziți apele, veniți
să vedeți fel de fel de copii morți,
(idee amăgită și erezie bonomă)
strugurii de iod pe care-i culeg nebunii
mirosind pe la porți.
Recad la antipod ori scad impar,
își zvârle-aripa pietrele-n pahar
și rochia și-o mulge în bazin.
– Veniți să auziți apele.
Calme. Netulburate.
Neînțelese, singurătățile, foșnind
pe carbonizatul fund al oceanului.
– Mințiți-vă!
Încă o dată, n-are să se mai întâmple nimic….
Sălbatecii au fugit cu racheta-n zadar…
Lumina e înăuntru sau nu se află –
din puncte cardinale nu vine nimeni.
Se poate aștepta oricine la fereastră
cu un cap necunoscut… Răzleață
adie-n funduri bruma similar.
Numai peste umărul lunii, pălind în escală,
nu se aud pietrele, căzând, decât rar.
Zăpada-n munte, totuși nu e albă.
Mireasma coapsei tot te mai îmbie.
Tu-ntors din ape (zvelt și voievod)
plesnind de muguri, aiurând de rod,
petreci buimac în flacăra târzie;
și-n ore vagi tresar de lângă pulpă
– ironice de castă pietate,
tăceri mesopotamice, arzând
moderne ev, cu brațele la spate.
O lespede de templu nentreruptă,
auzi trecutul înșelându-și praful,
auzi penații casei cum întreabă
(– Treceau pe-aice carele de luptă?)
mucegaiuri cu-amurguri epitaful,
treceau pe-aicea carele de luptă,
rodind din apa ta universală….
Acum un miros cald de cerneală
resimți. Nimic nu-ți este însă mai puțin
și mai cu farmec nimeni nu-ți dispare.
Același ins – aceeași elegie.
Poroasă veghe, rouă estivală,
tresari din nou, dar zborul a trecut
– întoarce-ți viitorul în trecut,
s-ascultați buimac petrecerea târzie.