Păru-aprins rostogolit pe spate
mă-ajungea la glezne ca o apă.
L-astrucam pizmașă, călcam șchioapă,
ascunzându-mi coapsele zgâmbate.
În oglinda unui râu departe
(și-am știut de-atunci că sunt frumoasă)
m-am privit cândva, venisem ca să
văd cum trec pe valuri păsări moarte.
Pieptănam copii, spălam cadavre
la Shanghai (ca să câștig o pâine).
„Doisprezece ani ne-ntregi. Ca mâine
tabără pe tine niscai javre.”.
Îmi vorbeam eu singură, cu frică
„Ține-ți ochii-n jos! Ascunde-ți sânii!
Când le vin perdelelor stăpânii,
nu mai cată nimeni că ești mică…”.
Ei! din clipa-aceea nici o țintă
n-a-mbrăcat mai ponosite straie.
Am dormit ca muștele-n gunoaie.
Mă băteam cu câinii…
„Mongo cântă!”.
„Mongo umblă noaptea pe maidan.”
„Mongo râde-n gropi cu priculicii.”
„Mongo are-antenele furnicii.”
„Mongo-și poartă sângele-n borcane.”.
Tonții… De-ar fi-aflat că-s Cleopatra,
ce nu mai căscau la mine gura!
„Mongo-nțeapă, Mongo – paciaura.
Mongo are sufletul ca piatra.”.
Fel de fel de melițe, de pleve
mi-mpuiau auzul de palavre.
Pieptănai copii, spălam cadavre
la Shanghai… Cocleala de pe țeve.
(căci fugeam de oameni, de cuvinte)
și-o revărsa orașul peste mine.
M-au găsit ascunsă în bazine.
Vinerea tenebrelor… Ții minte?.
„Cabotina asta s-ar pricepe
la bărbații albi”, gândi o voce.
„Are trup de amforă precoce.
Despuiați-o numai de otrepe!”.
Mă vândură-apoi, bizară harpă
care-ademenește curioșii.
Negri, albi, și galbeni, și piei-roșii
m-au avut cu schimbul: ca pe-o marfă.
Azi mă plimb pe niște coridoare
cu halate albe, care așteaptă
până trec și mă bârfesc în șoaptă:
„Prefăcută! Gușter! Vrăjitoare!.
Altora (ce gânduri le cășună, de-și înmoaie sufletul ca lâna)
„Nici nu știe – nu vedeți? – bătrâna
Unde au adus-o… E nebună!”.
Mongo rezemată de catarge.
Mongo cu obrajii de reptilă.
Mongo-clește. Mongo-bilă.
Mongo țipă. Mongo sparge.
Și-unica făptură ce-o cunoaște
pe „bătrâna” asta – găgăuții! –
sunt doar eu… Originea maimuții.
Nou tratat, cu planșe, despre broaște.
Numelui de-acasă, Cleopatra,
nu-i rostesc, silabele nici unul.
Și-s așa de răi, că-mi iau tutunul.
„Mongo are sufletul ca piatra!”.
Cleopatra nimeni nu mă strigă.
Nimeni nu-i vorbește Cleopatrii.
La-ndemâna câtorva psihiatrii,
par un nostim soi de săpăligă.
Țac-țac-țac prin straturi dimineața
Degetele-n pripă și furișe
dau să prindă goange de pe-afișe,
de pe-afișele cu Mongo-cântăreața.
Ridicată-n zori cu macaraua
dintr-o șandrama, urlau la mine:
„Duceți-o să doarmă în bazine!
Să se-ntoarcă pe maidan, cățeaua!”.
Nu-mplinisem nici treizeci de toamne
astă-primăvară, când ospiciul
mă primi zbârlindu-se – ariciul –
și-am fost dată-n seama unei doamne.
Ea mă-nvață cântece, mă plimbă
și când trec profesorii spre-amiază
le explică vag (e tare loază…)
„cazu-acesta”, într-o altă limbă.
Iar un doctor belg, venit din Congo,
arătându-mă studenților, le spune
nu știu ce-n ascuns, că-mi dau alune
și-atunci râd de ei, le spun că-s… Mongo.
Sensul versurilor
Piesa prezintă povestea unei femei, numită Mongo, care trăiește într-un ospiciu și este privită ca o ciudățenie. Prin amintiri fragmentate, se dezvăluie un trecut traumatizant, marcat de exploatare și pierderea identității, sugerând că Mongo este, de fapt, o fostă Cleopatra, uitată și degradată.
