Soarele a uscat-o
vântul i-a găurit pielea și oasele,
nisipul fluieră prin vertebrele sale,
craniul stă pe un băț carbonizat,
morișca s-a oprit
când nepăsător intră și iese din cușca
pieptului ca o răgălie de pliscuri
cădere în sus obraznică tiflă hieratică
hazardul aduce
salve de scoici, cochilii de melci
viermele Nilului se târăște nu numai pe el, târăște
zarea, straturile și vârsta
ierbii turtite
nimic nu crește
relieful
a fost
doar ea se-nalță zi de zi
maldăr de maldăr – mărăcinii
s-au îmbulzit, se cațără unii pe alții, apoi scad
scad și se farmă, pulbere
obosită la picioarele rebusului,
dungă de hotar șters
între ape care nu vor fi
revolute spectre de mare
seacă orice tresare nu zboară
nimic surpări continue continuă retragere;
scrijelături pe tipsia labirintului provocat
pe statuia nimănui
peste veșnica rană a timpului,
o rogojină de cvarț: cerul
morișca s-a oprit
fantoma pustiului sigilează
un loc strict ca destinul, concis
ca un verdict
osos ca arborii toamna.
în afară de ea, totul e orizontul
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj arid și dezolant, dominat de moarte și de trecerea implacabilă a timpului. Imaginea centrală este cea a unui schelet expus la soare și vânt, simbol al efemerității vieții și al forței distructive a naturii.