Cin’ te-o trece, dragule,
să-i aduci aminte:
noi monom și-n cagule,
lungi ca din morminte.
Ei – pătrați și țepeni
doamne, să nu-i superi!
mici pe lângă jnepeni,
falși lângă ienuperi.
Aerul alenele
împroșca un zid.
Acolo-am stat și-am murit,
viermi rozându-mi genele.
Ca-n sângele-atâtor antume,
măruntaie de draci.
Taci, e negură, taci
și vraiște-n lume.
Lacrime cu ținte
sorbu-le, retragu-le.
Să-i aduci o! pragule,
cui te-o sare, – aminte.
Ei – călcâiul rece,
borta ori nimicul,
roți unui vehicul
trențăros ce trece.
stinsele delire,
sorii din hârdaie,
fulgii ca o claie
de descumpănire.
Noi un pumn de oase
albe ori de soare,
noi – tăcerea mare,
ei – contagioase.
bălți, mocirle, șanțuri –
cin’ le mai socoate?
Printre câte toate,
noi monom și-n lanțuri.
Ei statornic vântul
flenduros de baftă.
Poate, osământul
noi, dar din cealaltă.
lume sau nelume,
de-or fi mai fiind
lumi spre care tind
vagi năluci postume.
Noi copaci, ei surdul
mers în noaptea goală
simpla croncăneală
cârpocind absurdul.
poate-al morții… poate-al vieții
Toată săptămâna
face semn cu mâna
directorul ceții –.
ca spre lucru-n sine,
sacrului balot.
Care și de cine?
râde idiot?
Sensul versurilor
Piesa explorează condiția umană într-o lume absurdă și alienantă, unde moartea și disperarea sunt omniprezente. "Directorul ceții" personifică o forță obscură ce ghidează spre un destin incert.