Ion Caraion – Fiii Risipitori

Nu ne mai cunosc lucrurile, curțile, argații.
Larg deschideți porțile celor ce petrecură!
Vin dușii de pe lume de gât cu împărații
de sub genunchii pământului cu mitraliera la gură.
Aici, între cântecele fiilor risipitori,
călătorind de departe,
uneori, uneori,
Dumnezeu s-a apropiat până lângă apa dintre viață și moarte.
Prefacă-se grâul și stelele
în graiuri de oameni, să spună
în care descântec topite-s inelele
atâtor banchete de mătrăgună.
Că noi toți nu mai suntem ce-am fost
și toți am ucis în noi câte-o lume:
și-obrajii aceștia care stau să se-afume
și mâinile acelea cu bâțâitul anost.
De-aceea poate încă macerați de fantasme,
duc muțeniile noastre atâta noroi,
c-am strangulat fiecare câte-o inimă-n noi,
să răsară mai albă ca-ntâile basme.
Răspândindu-se pe uliți, ca din moarte postumii,
singurătatea cu oceane de firi și obiceiuri –
vin dușii de pe lume îmbrăcați în uleiuri,
cu brațe păroase ca rănile lumii…