Ion Caraion – Geneze VI

Nu-ți fă urcior din inima-mbrâncită.
Bucuria nu rămâne ca un șervet pe care
va veni să se șteargă altul.
Portretul aerului încearcă fete-morgane;
Să descoperi oameni – asta face cât aroma
tuturor fructelor lumii.
Turmele umplu seara apa morților.
Niciodată limita nu va cunoaște adevărul.
Cum să mă despart de mine?
Ideile se sculptează singure mergând împreună pe drum.
Sunt o mulțime de lucruri pe care trebuie să ni le
dăm înapoi.
Nu, munții nu stau locului; apele nu stau locului.
Ci așa cum fiii urmează părinților –
zâmbetul va urma cunoașterii.
De jur-împrejur se învârtesc genezele:
universuri ale presupunerii – muzicale ca materia,
abstracte ca enigma.
De jur-împrejur – se sfâșie și se îndrăgostesc
și-n nimicirea lor semeață elementele
multiplică mitul, întineresc eternitatea.
Nemărginirea se naște continuu.
Pe malurile fluviului au ieșit zeii și turmele.
Să fim oare singurii care privim această desăvârșită
rotire a astrelor,
celebrându-i ciclurile, dezmierdându-i mirifica fascinație?.
Spălat de ploaie, grâu-i ca Hristos și cântă.
Să fim oare singurii care aud grâul?.
Bodogănind veselă
pe sub sălciile cu patimi,
lumea se duce la târg.
Din sânul vorbei picură miresme
și câte-o căprioară buimacă țâșnește strigată
de trupul sufletului ei. Turmele umplu seara apa morților.
De pe prispa cu sfinți de noroi
se ridică zăbranice. Apa copilăriei printre pești.
Cu chipul mut ca un ou de lemn,
ascultă tăcerea care se colorează cu cucurigi.
Vița a venit de la sine.