Nu ugere, dar poți ca să-i asameni
cu niște scorburi palide de rouă,
pereții jupuiți din care plouă
pe grinzile căzute și pe oameni.
Hei! Cine-nșală crângurile? Cine
s-a strecurat pe urma mea-n odaie?
Mă uit la lună, luna se despoaie…
Întreb tăcerea, râde-un mărăcine….
Guzganii jerpeliți de-alergătură,
cu nările căscate-a bătălie,
pândesc din colț o pradă ce-ntârzie
de prea mult timp și timpul tot n-o fură.
Și totuși e-un străin intrat de-aseară.
Mi s-a părut că-l văd întâi la ușă,
pe urmă-nzorzonat ca o păpușă
s-a tot zbătut, dar nu putea să moară.
Și nici acum nu-i mort… Mă mai cuprinde
din când în când cu ochii, cu disprețul,
ca un tâlhar ce nu și-a vrut județul
pe-acest polog de paie și-ntre grinde.
Atâtea-ncep și nu știm sfârșitul…
Neterminat rămâne-n urmă visul –
copilăria-și cheltuie caisul
și-obrajii-și beau, de-aseară, asfințitul.
Sensul versurilor
Piesa descrie un sentiment de melancolie și decădere, explorând teme legate de moarte, trecerea timpului și un sentiment general de sfârșit. Imaginile evocate sunt întunecate și apăsătoare, sugerând o luptă interioară cu inevitabilul.