Cu mâinile într-un munte de ceață,
scotocii focul, am sculptat
lucruri, copaci, idealuri.
A fost o zi a mâinilor mele!
Ziua întâia…
Ziua a șaptea…
Scormoneau bizonii de fier.
Arpegiul de rouă-al dimineții
înăpustea hamacul – și aerul,
aerul semăna cu conștiința, cu magistralele, cu revoluția.
A fost o zi a mâinilor mele.
Muntele bătrânilor dormea între spaime.
Nepăsarea se risipi ca lintița de baltă:
i-a stricat ziua de ieri, i-a fărâmat coapsa cealaltă;
aidoma păianjenilor, algelor și piersicii din care
cântă sentimentul amestecurilor și-al imensității,
ochii (ca doi peștișori sub apă) ți se întorseseră pe umerii mei.
Oameni necunoscuți se sărutau, uitându-se la stelele din închipuire.
Știam că merseserăm dincolo de leagănele apelor și ale potecii.
Sensul versurilor
Piesa explorează actul creației și transformarea, atât la nivel personal, cât și universal. Versurile evocă imagini puternice din natură și sugerează o evoluție spirituală și o depășire a limitelor.