Un sfredel care zboară mimând sicriu și om,
Cu ciocul și cu gheara scriind ca o peniță –
Ciocănitoarea-ncearcă pieziș din pom în pom,
Pe surda frenezie a gunoaielor sporind,
S-audă-n vietatea sub scoarță, ce guiță
Ca mâzga de la Babel, ca pleava de la Ind,
Amicilor gângănii puzderii și morișcă
O, porcușorii nopții o! larva o! păduchii
Copacilor fantastici, alaiuri de-asmațuchi,
De molima himerei, ori cai (ai cărei febre!?)
Cum forfotă, cum tace, cum bombăne, cum mișcă
Popoarele de ouă, metafora cenușii
Ca iarba, ca nisipul, ca frunza, ca viermușii
Ce croșetând pădurea barocă – din vertebre,
Inele, orgi, coroane, umbrele și-ascetisme
Deșurubează-o lume.. (nelumea cărei pizme?)
Pe umărul tăcerii se-așază-un vânt și moare
Cu tine-n jur deodată țâșnind, ciocănitoare,
Ce scrii ca o peniță cu gheara ori cu ciocul
– nedumerirea, soarta, coșmarele, norocul.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema transformării și a morții prin intermediul simbolismului naturii. Ciocănitoarea devine un mesager al schimbării, scriind cu gheara și ciocul soarta și nedumerirea pe scoarța copacilor.