Pietrificați de veacuri și roși de clonțul apei,
comploturi inocente și-ademeneau satrapii.
Ne-mpresurase taina. Tu-i scuturai bocancii,
colibă din pădure, hățoasei noastre Francii.
Pe labele lor crâncen încotoșmate-n blănuri,
munții lucrau la greieri, la sfeșnice și pănuri.
Șoptea doar câte-o frunză, doar câte-un ciuf de noapte
cădea în frăgezimea prelingerilor coapte:
amestecuri frugale de purpură și broateci..
Asini obscuri prin rouă treceau cu popi sălbateci,
plimbând sub epiderme o muzică rănită.
S-a tolănit răcoarea pe prispe și copită,
cu pântecele goale. O cruce de soldat
să putrezească toată tot n-a mai terminat.
Iar liniștea, în cârcă – de ieri – cărându-și prânzul,
s-a dus să-și cate urșii ce-or să-i mănânce mânzul.
Sensul versurilor
Piesa evocă o atmosferă misterioasă și melancolică, folosind imagini puternice din natură și trecut. Versurile sugerează o lume în care timpul și natura își continuă cursul, purtând cu ele amintiri și secrete.