În plin azur cresc negri chiparoșii
Sus pe colină-n albul cimitir:
Cu rădăcina-n moarte stau setoșii,
Sorbind lumina fără de umbriri.
Sub piatra ce ne-acoperă strămoșii
Încheagă glia vaste înrudiri;
Tot sângeră-n tulpini rășine roșii
Și râvne vechi înalță nemuriri.
Nu-i văd tremurătorii plopi, nici ulmii
Păstorilor, nici sălciile ce plâng,
Și unde e stejarul, strajă culmii?.
Cireșii au rămas să ne-nțeleagă,
Ei ce-n azur fuiorul sfânt și-l frâng
Și, drepți și duri, de morți adânc se leagă.
Sensul versurilor
Poezia descrie chiparoșii dintr-un cimitir, simboluri ale morții și ale legăturii dintre viață și moarte. Copacii, cu rădăcinile în moarte, aspiră spre lumină, iar cireșii devin martorii și înțelegătorii acestei legături.