În liniștea de aur a serii, omul ară…
Și plugul greu, și boii, și el, par jucării
De lemn pe șahul negru și verde din câmpii:
Deasupra lor domnește un cer de primăvară.
În brazda răsturnată, din care germinară
Atâtea azimi albe – dar pentru alți copii,
Adânc înfige fierul, și-n gânduri cenușii
Se-oprește, frânt în două de truda seculară.
Dar n-a văzut alături, tovarășa mai mică,
Pe-o iarbă, cum își duce necazul o furnică,
Precum nici ea într-ânsul n-a bănuit un zeu.
Și-acum când noaptea șterge furnică, om și zare,
Nici unul nu presimte în cer pe Dumnezeu
Ce ară, orb ca dânsii, întinsa înstelare.
Sensul versurilor
Poezia explorează contrastele dintre munca omului și eforturile unei furnici, ambele fiind mici și aparent nesemnificative în vastitatea naturii și a universului. Sugerează o orbire comună față de forțele superioare și o lipsă de percepție a rolului fiecăruia în cosmos.