Ne-am închis devreme în casă.
Urlă coridoarele vânturilor.
Acum-acum vei auzi din depărtatele cartiere
pasul ploii. Vestitorii
sosesc din sud. Găsesc toate porțile-nchise.
Se-așează-n fața grilajelor,
trag clopotul porții.
Nimeni nu iese-n prag. Sluga
doarme-n bucătărie. Numai fumul
se târăște lipit de perete. Drumul acesta s-a stins,
iar acest soare, care până alaltăieri mai râdea încă,
acum-acum roșu brumat ca mucul verii
printre cele două degete tăciunite
ale chiparoșilor liniștiți din capul văii.
Orice-ai spune, mai încolo e vântul,
sunt păianjenii mari, păroși,
sub frunzele ce putrezesc în pădure,
sunt și stâlpii de telegraf cu zmee sfâșiate,
e și diligența care se spre oraș
cu scrisori scurte, cu păsări moarte,
coșuri goale, cu două legături de fân.
Sensul versurilor
Poemul descrie o atmosferă de izolare și melancolie, unde natura și elementele se dezlănțuie în afara unei case închise. Imaginile puternice sugerează un sentiment de sfârșit și decădere, cu referire la un soare stins și o lume în putrezire.