Sunt vreo treizeci și nouă de ani de când m-ai întâmpinat, viață.
Nu știu de unde veneam, m-ai luat de mână,
Am mers împreună, și la han,
M-ai dus la locul meu în fân, în șură.
Iată partea ta, mi-ai spus, munca, lupta
Obscură, dimineața, băutura neagră a amărăciunii,
Asta e ceea ce am adunat pentru tine, ți-o dau,
Patul de spital, râsul prostituatei.
Ah! Nu m-ai lăsat din mână, ai avut răbdare,
De-ndată ce am venit, mi-ai arătat zilele mele,
Tu, viața mea de om cu genunchii în noroi,
Cu capul plin de freamăte ca un frunziș.
Ai fi putut să aștepți furnica, antilopa, ciocârlia,
Cârtița îndrăgostită de întuneric sau iepurele,
Ai fi putut aștepta pe fiul bogatului
Sau pe aventurierul care poartă o manta de oceane.
M-ai așteptat pe mine, cu remușcările, cu rănile mele.
Diamantul poemului pentru paharul sufletului,
Visând, în noaptea rece la focul unei priviri,
Moneda chinurilor mele neavând curs pentru fericire.
Grăbește-te dacă mai ai și alte înfrângeri să-mi arăți.
Când un cer mai jos îmi va sângera tâmplele,
Dacă trebuie să mai am parte și de alte despărțiri, de alte exiluri,
Grăbește-te să-mi aduci la buze toate otrăvurile.
Căci în curând voi ajunge la marginea pădurii
Peste care tu nu vei putea trece și voi merge singur
Înveșmântat în lumină și bucurii și te voi uita,
Pe tine care nu mi-ai cruțat nicio încercare din leagăn
până la mormânt.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra unei vieți pline de suferință și greutăți, văzute ca un dar amar oferit de viață. Vorbitorul se pregătește să depășească aceste încercări și să găsească pacea dincolo de ele, uitând de suferințele îndurate.