Ivan Bunin – Linistitor

De după zile sumbre și nopți întunecate
Veni și vremea de adio, lină.
Tremură-n liniști ziua peste câmpii fardate
Și în splendori se scaldă și în splendori suspină.
Adâncă, stepa tace − nici sunet, nici mișcare..
Văzduhul împăcării abia palpită, stins..
Pădurea stă de-o parte și se admiră-n soare
Precum un rug ce arde și fumegă învins.
Mesteceni în grădină au frunze ce se frâng,
Peste păianjen, unde ca fluturii se scald..
Și peste ramuri pale se-agață și din crâng
Pe iarba înverzită fără scăpare cad.
Trec norii, rânduri- rânduri și nu-s pentru o vreme,
În ceruri pustiite, departe, peste zări.
Totu-i în jur lumină și-ncearcă să te cheme
În suflet și-n natură tăceri și împăcări.
* * *
Albește noaptea.. Nourii sunt grei
Și cum albiră peste câmpuri, oare?
Pădurea stă să-nvie în frunzare
Și roua-i rece peste ochii mei.
Dorm toți.. E întuneric în grădini,
Sfârșit de lume vrea ca să ne vadă
Și-aud văzduhu-n geamul de lumini,
Prin amirosul nopții de livadă..
Pe- aproape-s zorii, ia sfârșit un somn.
În casă liniștea să n-o despoi,
Din noapte, neștiut, ies la balcon
Și luminat, aștept întâii zori..
* * *
Stele cad din înalt în grădini,
Pomi bătrîni sub ferestre-nfloriră
Cețuri reci în desișuri pustii,
Ziua toată-mprejurul albiră.
Din pădure se-arată ades
Peste tot răsărituri ce mint
Și-s ferice și par un ales
În frunziș daurit învelit.
Dar sub frunze, vestind dimineți,
Nu se-aude nici sunet, cu brio
Toamna sună tristeți,
Toamna sună cu-adio!
Dar cutreieră-n zile ce-apun
Vechi, tăcute alei muritoare
Și te uită cu drag peste drum
Spre știutele-ogoare.
În tăcerea nuntită de zori
Și în liniștea toamnei, fugară,
Amintește-ți de privighetori
Și de-o noapte de vară.
Mai gândește că ani-și fac drum
Și că din primăveri ne-mplinite
Nu ne-ntorc de acum
Fericiri amăgite..
* * *
Nu mă-nspăimânți cu furtuni:
Veșnic vesel glasul lor!
După ele- n arături
Luce semn multicolor,
După ele-ntinerind
Frumuseți, aprinse-n zori,
Se topesc, înmugurind
Cavalcadele de flori!
Mă-nspăimântă doar uitarea:
Grav e să gândești că trece
Viața fără întristare
Și iubiri nu s-ar petrece.
Că îmi va seca puterea
Viața printre zile reci,
Că o ceață cât durerea
Soare va ascunde-n veci!.
* * *
Singur ies din casă-n timp de noapte,
Pașii umezi bocănesc pe drum,
Stele-au nins grădina de acum
Și pe-acoperiș, imaculate,
Doliuri noptatice apun.
* * *
Pustiu, tristeți pustiitoare.
Nouri albesc. Curând va ninge.
Pădurea-n zariști călătoare
Se-nchide-n sinea ei și plânge.
Sub cerul cu albaștri nori
Tot întunericul îl port,
Sălbatec, din păduri și flori,
Sunt ca siberii peste tot.
Câmpii și văi cutreierând,
Voi traversa fără-ncetare
Și nu voi ști, în pași călcând,
Că frunza-i stinsă sub picioare,
Spre-a pădurarului căsuță
Mă voi urca și m-or vedea
Acoperișurile toate
În noaptea de-ntuneric grea,
Dar am să văd în prag, umilă,
A pădurarului fecioară,
Cu mână mică și fragilă
Să mă salute ea, ștrengară?
Pe bluza ei cu linii multe
Sunt toate stelele cerești,
Iar sub bluziță – două puncte
Neîmplinite și firești.
* * *
Singur întâmpin zilele săptămânii fericite,
În umbra nordului.. La voi e primăvară:
Zăpada în câmpie topită-i și-nspre seară
Pădurea semnalează ieșirea din ispite..
Albul mesteacăn înverzește rușinos departe,
Trec nourii într-un cadran febril,
Iar vântul din grădină ușure-n geamuri bate
Cu zile călduroase de april.
* * *
Cerul cărunt deasupra pare,
Dorme pădurea-n luminiș,
Printre cărări și pe furiș
Glodul se-ntunecă-n frunzare.
Pe sus e-un zgomot, arde foc,
Pe jos-tăceri, urme pe prunduri..
Mi-i toată tinerețea joc
Și tihnă singurelor gânduri!.
Versuri tălmăcite de Traianus