Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi,
Să am în grijă turme mari de-omăt
Pe care să le port prin ceruri lungi
Și să le-aduc mai albe-ndărăt.
În nopți clinchetitoare să stau și să contemplu
Singurătatea lumii și plânsul ei enorm
Reverberat în nouri ca-n murii unui templu
Pe când viața-mi trece și turmele-mi dorm.
S-aștept să vină vara să-mi răpună
Mieii sortiți spre setea dulcii hume
Și-n transhumanța sfântă să curgem împreună
Mulți, fără de prihană, dar anume.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și legătura dintre om și natură, folosind metafora unui păstor de fulgi care contemplă singurătatea și inevitabilitatea morții. Transhumanța devine un simbol al călătoriei spirituale către un final predestinat.