Singurătatea e un oraș
În care ceilalți au murit,
Străzile sunt curate,
Piețele goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraș
În care ninge enorm
Și nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Și numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Privești, și-nțelegi, și nu te mai saturi
De-atâta tăcere și neprihană
În care nimeni nu luptă
Și nu e mințit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până și lacrima de animal părăsit.
În valea
Dintre suferință și moarte,
Singurătatea e un oraș fericit.
Sensul versurilor
Piesa descrie singurătatea ca pe un oraș pustiu, unde absența vieții și a conflictelor creează o stare paradoxală de liniște și înțelegere. În acest loc izolat, chiar și suferința pare atenuată, sugerând o acceptare melancolică a condiției umane.