Vino să ședem împreună, Lidia, pe malul râului.
Cu calm să-i fixăm cursul, și să ne dăm seama
Că viața trece, iar noi nu ne ținem de mână.
(Să ne ținem de mână).
Să reflectăm apoi, copii adulți ce suntem, că viața
Trece și nu rămâne, nimic nu lasă și nicicând nu se întoarnă.
Se duce spre o tare depărtată mare, spre poalele Fadoului,
Dincolo chiar de sălașul zeilor.
Să ne desfacem acum mânile, să nu ne obosim.
Bucurându-ne de viață ori nu, ca râul trecem.
E preferabil să trecem în tăcere.
Și fără mult zbucium.
Sensul versurilor
Piesa este o meditație asupra trecerii timpului și a efemerității vieții, folosind imaginea râului ca metaforă. Vorbitorul îndeamnă la contemplare și acceptare a cursului natural al existenței, sugerând o trecere liniștită și fără zbucium.