Plouă peste Santiago,
dragostea mea dulce.
Camelie albă de aer,
adumbrită, mai străluce.
Plouă peste Santiago,
noapte neagră și târzie.
Ierburi de argint și vis
acopăr luna pustie.
Privește ploaia pe uliți,
plâns de pietre și cristale.
Și în vânt, întinse umbre
și cenușa mării tale.
Mării tale Santiago,
fără soare pe coline.
Apă-a dimineții-antice
ne-ncetat vibrând în mine.
Sensul versurilor
Piesa evocă o stare melancolică și contemplativă asupra orașului Santiago, surprins într-o noapte ploioasă. Versurile descriu un peisaj urban învăluit în umbre și amintiri, unde natura și orașul se împletesc într-o atmosferă poetică.