Plop bătrân!
Te-ai prăbușit
în oglinda
iazului adormit,
abătându-ți fruntea supus
înaintea vântului dinspre apus.
N-a fost răgușitul, sudicul vânt
cel care trunchiul ți-a frânt,
n-a fost securea cea grea
a pădurarului care știa
c-ai să re-nvii
în lăstarele vii.
Duhul tău puternic a fost
cel ce moarte-a chemat
văzându-se fără cuiburi, uitat
de tinerii plopi ai câmpiei.
Fiindcă erai însetat de gând
te-ai frânt
și enormul tău cap centenar,
solitar,
asculta depărtat, peste văi,
cântecele fraților tăi.
În trupul tău păstrai
larvele
pasiunilor tale – strângeai
în inima ta
sămânța Pegasului, stearpă.
Groaznicul germen ai dus
al unei iubiri inocente
pentru soarele-apus.
Ce adâncă-ntristare
în peisajul naturii,
eroul pădurii
ramuri nu are!.
Leagăn n-ai să mai fii
lunii târzii,
nici surâsul fremătător
al adierii, ușor,
nici toiagul vreunui luceafăr
rătăcitor.
Primăvara vieții nu s-o întoarce nicicând,
n-ai să mai vezi semănături
înflorind.
Broaștelor cuib vei rămâne,
te-or umple furnicile.
Plete verzi îți vor pune
urzicile,
și vârteju-o să-ți poarte
într-o zi, cu tristețe,
școarța zbârcită de moarte.
Plop bătrân!
Te-ai prăbușit
în oglinda
iazului adormit.
Eu te-am văzut coborând
în amurg, sângerând,
și-ți scriu elegia târzie
ție și mie.
Sensul versurilor
Piesa este o elegie dedicată unui plop bătrân care moare, reflectând asupra pierderii, a singurătății și a inevitabilității morții. Copacul, odată un erou al pădurii, este acum redus la un loc de refugiu pentru broaște și furnici, simbolizând declinul și uitarea.
