Ce dormi, fiule-munte, culcat în supărare, nedrept,
Și-ngheți pe malul gol, răbdător!
Nu te gândești la îndurare, când la masă
cereștii însetați sunt?
Nu cunoști printre ei mesagerii tatălui,
Nu în prăpastia cerului jocul ascuțit al aerului?
Cuvântul nu te atinge, al bătrânului spirit nu
Îți trimite un om rătăcitor?
Deja îi răsună-n piept un ton. Foarte adânc,
Ca atunci când dormea sus în stâncă,
El, cel de sus. Dar încătușat în mânie se curăță
Omul legat, acum însă se grăbește,
Stângaciul; de zgură-și bate joc acum,
Și ia și rupe și aruncă spartul
De furie-mbătat, jucându-se, acolo și aici
Privitorul mal, și la-l străinului glas
Turmele se ridică, pădurile se agită,
Al râului îndepărtat spirit se ridică
Pământul din adânc aude și tremuratul stimulează
Buricul pământului, și spiritul însuși din nou se ridică.
Primăvara vine. Și fiecare, în felul său,
Înflorește. Dar el e mai departe; nu mai e aici.
Rătăcit se duce; căci Geniile sunt mult prea bune;
Doar conversația cerească îi este-a lui acum.
Sensul versurilor
Piesa descrie o trezire spirituală și o transformare a personajului Ganymede, care se desprinde de lumea terestră și se înalță spre un plan superior, ceresc. El este chemat de spirite și genii să se alăture conversației divine, lăsând în urmă suferința și limitările.