Nu multă vreme vei mai fi însetată
tu, inimă-n pârjol!
Făgăduința e-n văzduh,
mă abură din guri necunoscute,
– răcoarea mare vine..
Soarele meu mă dogorea-n amiază:
fiți binevenite-aici, la mine,
neașteptate vânturi,
voi, răcoroaselor duhuri ale după-amiezii!.
Adie aerul, străin și pur.
Cu coada ochiului, piezișe
priviri ispititoare
nu-mi aruncă noaptea?
Fii tare, inimă bărbată!
Și nu-ntreba: de ce?
Sensul versurilor
Piesa descrie o stare de suferință și sete interioară, dar și speranța unei răcori și alinări viitoare. Vorbitorul se adresează inimii sale, îndemnând-o la rezistență în fața întunericului.