Abia șoptește unda
În ceasul vesperal.
Își oglindește luna
De toamnă chipul pal.
Și-atât e de adâncă
Tăcerea, că aud
Cum lotusul suspină
Pe-adâncul lac din sud.
Și parcă îmi șoptește
Cu glasul stins, mereu,
De-adânca lui tristețe
Să mă-ntristez și eu.
Sensul versurilor
Piesa descrie un peisaj autumnal liniștit, dar melancolic, unde șopotul apei și imaginea lunii reflectate în lac accentuează un sentiment profund de tristețe. Naratorul este invitat să împărtășească această tristețe, creând o atmosferă contemplativă și introspectivă.