Huliți au fost românii
de unii învățați din vremi mai nouă
că metafizică n-ar fi creat
ca alte glorioase seminții,
doar apeducte, colisee, foruri, drumuri,
eternă urbe, castre și troiane de hotar.
Huliți au fost românii
că numai case-ar fi clădit cu atrii
primind de sus lumina
s-avertisment ținând pe praguri: cave canem.
De ți-ar fi dat s-ajungi odată la Roma
și-adânc în țară, prietene, pe Via Appia te-ai pierde,
ai înțelege-atunci, ce nedreaptă-i cumpăna
cu care oamenii, popoarele, virtutea unul altuia
și inima și-o cântăresc. Căci ai vedea un Drum,
care se duce, se tot duce în peisaj,
piatră cu piatră, potrivind,
un drum flancat, de-a stânga și de-a dreapta,
cu sarcofage, urne, mauzolee,
păstrând cenușă, oseminte-adăpostind.
Așa vedeau românii Drumul, orice limite-nfruntând
în mare-mpărăție a vieții-naintând prin moarte
sădită-n șiruri
de două părți. Cei de la umbra chiparoșilor
în sarcofage dorm, ascultă sunetul
de securi și de lănci, marșul cohortelor,
roțile de care, nechezul cailor. Acestea toate,
la rândul lor, acuma nu mai sunt,
dar morții cei mai vechi, aceia mai ascultă
la drumul care sună pe pământ.
Așa închipuiau românii cimitirul:
un drum flancat de două rânduri de tăceri.
Aceasta-i metafizică română: un Drum.
Un drum ce-naintează printre morți, nu printre vii.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra concepției romane despre moarte și viață, văzând cimitirul nu ca pe un sfârșit, ci ca pe un drum continuu. Metafizica română este reprezentată de acest drum care înaintează printre morți, sugerând o legătură eternă între trecut și prezent.