Lucian Blaga – A Unsprezecea Elegie

I
Inima mai mare decât trupul,
sărind din toate părțile deodată
și prăbușindu-se din toate părțile înapoi,
asupra lui,
ca o distrugătoare ploaie de lavă,
tu, conținut mai mare decât formă, iată
cunoașterea de sine, iată
de ce materia-n dureri ia naștere din ea însăși.
Ca să poată muri.
Moare numai cel care se știe pe sine,
se naște numai cel care își este
sieși martor.
Ar trebui să alerg, mi-am spus,
dar pentru asta va trebui mai întâi
să-mi întorc sufletul
spre nemișcătorii mei strămoși,
retrași în turnurile propriilor oase,
asemenea măduvei,
nemișcați
aidoma lucrurilor duse până la capăt.
Pot să alerg, pentru că ei sunt în mine.
Voi alerga, pentru că numai ceea ce este
nemișcat în el însuși
se poate mișca,
numai cel care e singur în sine
e însoțit; și știe că, nearătată, inima
se va prăbuși mai puternic spre propriul ei
centru
sau,
spartă-n planete, se va lăsa cotropită
de vietăți și de plante,
sau,
întinsă va sta pe sub piramide,
ca înapoia unui piept străin.
II
Totul e simplu, atât de simplu, încât
devine de neînțeles.
Totul e aproape, atât
de aproape, încât
se trage înapoia ochilor
și nu se mai vede.
Totul este atât de perfect
în primăvară,
încât înconjurându-l cu mine
iau cunoștință de el,
ca despre-o răsărire de iarbă mărturisită
de cuvintele gurii care le rostește,
mărturisită de gura inimii,
de inima sâmburelui ei,
cel în el însuși nemișcat, aidoma
sâmburelui pământului
care-ntinde jur împrejurul lui
o infinitate de brațe ale gravitației,
strângând la sine totul și deodată
într-o îmbrățișare atât de puternică,
încât îi sare printre brațe mișcarea.
III
Voi alerga, deci, în toate părțile
dodată,
după propria mea inima voi alerga,
asemeni unui car de luptă
tras din toate părțile simultan
de o herghelie de cai biciuiți.
IV
Voi alerga până când înaintarea, goana
ea însăși mă va întrece
și se va îndepărta de mine
aidoma cojii fructului de sămânța,
până când alergarea
chiar în ea însăși va alerga, și va sta.
Iar eu mă voi prăbuși
asupra ei, asemeni bărbatului tânăr
întâmpinându-și iubita.
V
Iar după ce voi fi făcut că alergarea
să mă-ntreacă,
după ce
mișcându-se-n sine va sta
ca de piatră, sau
mai degrabă asemeni mercurului
înapoia geamului
oglinzii,
mă voi privi în toate lucrurile,
voi îmbrățișa cu mine însumi
toate lucrurile deodată,
iar ele
mă vor azvârli înapoi, după ce
tot ceea ce era în mine lucru
va fi trecut, de mult, în lucruri.
VI
Iată-mă
rămânând ceea ce sunt,
cu steaguri de singurătate, cu scuturi de frig,
înapoi spre mine însumi alerg,
smugându-mă de pretutindeni,
smugându-mă de dinaintea mea,
dinapoia mea, din dreapta, și
din stânga mea, de deasupra, și
de dedesubtul meu, plecând
de pretutindeni și dăruind
pretutindeni semne ale aducerii-aminte:
cerului – stele,
pământului – aer,
umbrelor – ramuri cu frunze pe ele.
VII
trup ciudat, trup asimetric,
mirat de el însuși
în prezența sferelor.
mirat stând în fața soarelui,
așteptând cu răbdare să-i crească luminii
un trup pe măsură.
VIII
A te sprijini de propriul tău pământ
când ești sămânța, când iarna
își lichefiază oasele ei albe și lungi
și primăvara se ridică.
A te sprijini de propria ta țară
când, omule, ești singur, când ești bântuit
de neiubire,
sau pur și simplu când iarna
se descompune și primăvara
își mișcă spațiul sferic
asemenea inimii
din sine însăși spre margini.
A intra curățit în muncile
de primăvară,
a spune semințelor că sunt semințe,
a spune pământului că e pământ!
Dar mai înainte de toate,
noi suntem semințele, noi suntem
cei văzuți din toate părțile deodată,
ca și cum am locui de-a dreptul într-un ochi,
sau un câmp, pe care-n loc de iarbă
cresc priviri – și noi cu noi înșine
deodată, duri, aproape metalici,
cosim firele, astfel ca ele
să fie aidoma tuturor lucrurilor
în mijlocul cărora trăim
și pe care
inima noastră le-a născut.
Dar mai înainte de toate,
noi suntem semințele și ne pregătim
din noi înșine să ne azvârlim în altceva
cu mult mai înalt, în altceva
care poartă numele primăverii
A fi înlăuntrul fenomenelor, mereu
înlăuntrul fenomenelor.
A fi sămânța și a te sprijini
pe propriul tău pământ.