Strofe de-a lungul anilor.
Când prin oraș calci lin pe străzi,
sămânța ulmilor, și-n mers
în adevăruri limpezi crezi –
mai e nevoie de vreun vers?
Când mușchiul de pădure mult
ne-alină-n vară verde dor
și glasul picurat ți-ascult –
mai e nevoie de-un izvor?
Când în bătaia vântului
mlădie umbli pe colnic,
pe-ntinderea pământului
mai e nevoie de vreun spic?
Când între lipsă și prisos
ne bucurăm de câte sunt
și cântă pe subt glii un os –
mai e nevoie de cuvânt?
Când îți ghicesc arzândul lut
cum altul de Tanagra nu-i,
din miazănoapte până-n sud
mai e nevoie de statui?
Când hoinărind, alăturea,
noi mână-n mână ne găsim
cu ochii la aceeași stea –
mai e nevoie de destin?
Sensul versurilor
Piesa explorează frumusețea și simplitatea vieții și a iubirii prin imagini din natură. Se întreabă retoric dacă mai este nevoie de altceva decât de experiențele simple și profunde pe care le trăim.
