Într-un regat lângă mare, pe care
Poate că ai să-l cunoști într-o zi,
Trăia odată, de mult, o fată
Pe nume Annabel Lee. Ursita i-a fost de a fi iubită
De mine și de-a iubi. În acel regat lângă mare, eu și ea.
Amândoi eram doar niște copii. Ne iubeam
însă cu-o dragoste ce întrecea
Orice dragoste, eu și Annabel Lee. Înaripați,
chiar serafimii din cer
La dragostea noastră-ar fi putut râvni. Aceasta-a fost pricina
pentru care
Peste regatul de lângă mare, veni
Un vânt, ce, suflând dintr-un nor,
Îngheța pe frumoasa mea Annabel Lee. Rude înalte o duseră,
s-o-nchidă-n mormânt,
În regat lângă mine, între fălcii. Mai puțin fericiți decât noi,
îngerii
În rai s-au prins a ne pismui. Aceasta-a fost pricina, numai aceasta,
Precum toți oamenii știu, că vântul veni
Și-n regat suflând, cu îngheț
Nimici pe-a mea Annabel Lee. Dar mult mai tare-a fost dragostea noastră,
Decât dragostea tuturor, a tuturor celor vii
Mai vârstnici, mai înțelepți decât noi,
Nici îngerii sus, nici demonii jos, nu pot despărți
În cer și sub mare, sufletul meu
De sufletul mândriei Annabel Lee. Căci luna niciodat’ nu lucește
fără ca vis să-mi aducă
Despre frumoasa Annabel Lee. Niciodată stele răsar fără a-mi aminti
Ochii frumoasei Annabel Lee. Și așa în mareea nopții eu zac
Lângă draga mea, draga mea, viața și mireasa mea,
În mormântul ei lângă mare,
Pe țărm, în mormântul fără făclii.
Sensul versurilor
Poezia exprimă durerea profundă și amintirea obsesivă a naratorului pentru iubita sa pierdută, Annabel Lee, răpusă de o boală. Dragostea lor este prezentată ca fiind atât de puternică încât depășește chiar și granițele vieții și ale morții, sfidând invidia îngerilor și a demonilor.