Ardea o lumânare așezată
Pe-o altă lumânare ce ardea
Și-n alba luminare ca de vată
M-am așezat, tot alb, deasupra mea.
Atunci a hohotit o mască lată,
Căci, fără rost, pe-un cub de piatră grea,
Ardea o lumânare așezată
Pe-o altă lumânare ce ardea.
Eu am plutit spre bagdadii, deodată,
Spre zeul zugrăvit, care privea
Nepăsător, pe lada înstelată
Din podul alb cum, făr-a fumega,
Ardea o lumânare așezată.
Sensul versurilor
Piesa explorează efemeritatea vieții și iluzia existenței prin simbolul lumânărilor care ard. Eul liric se află într-o stare de contemplare mistică, plutind între realitate și spiritualitate, observând absurditatea existenței.