Eu sunt ca un sălbatec, prăpăstios castel,
Din care cavalerul e dus în cruciadă.
Se năruie clădirea și stâlpii stau să cadă,
Și-au prins rugină roibă lăcățile de-oțel.
Ah, surlele sonore din zilele de pradă!.
S-a ros desenul sumbru pe vechi tapițerii
Și-au devenit postume chitarele truvere.
Prin bolți, ruina-și cântă fatalul „miserere”.
Și nu mai ies la geamuri virginele zglobii.
Ah, nopțile nebune de patimi și plăcere!..
Departe, ceru-i roșu ca sângele de brav.
Departe-s oști în zale și lupte-nsângerate..
Târziu, o gheunoaie a prins grăbit a bate;
Și-i miros de carnagiu și plângere de sclav.
Ah, clopotele păcii în inimi picurate!..
Cohorți de foi dansează prin goluri de cavou;
Fotolurile-așteaptă și sapă-n ziduri carii,
În lunga așteptare sunt înțelesuri varii
Și liniștea se umple de nălucit ecou.
Ah, oștile sosite cu flamuri la fruntarii!
Sensul versurilor
Piesa descrie un castel în ruină, simbol al unei grandori trecute. Evocă un sentiment de pierdere și melancolie, reflectând asupra timpului care a trecut și a gloriei apuse.