Nebănuite statui urcau și coborau de insomnie torturate:
„Întâia mâhnire din întâia nădejde se naște!”
„Voi fi cât voi! ― le-am răspuns.
Frunzele mistuiau întunericul din palme,
și ele mă vizitau, și-mi smulgeau politicos unghiile, îmi călcau iubitoare pe țeastă, căutând tiparul virtuții.
…Și au durat cât toate nisipurile lumii.
Supus, trupul meu se topea întru ceremonia spiritului; neînțeleasă, tâmpla mea mormânt de iluzii a rămas.
„Voi fi cât voi! ― le răspund.
Sensul versurilor
Piesa explorează tema identității și a rezistenței în fața suferinței și a presiunilor exterioare. Vorbitorul își afirmă individualitatea și hotărârea de a rămâne fidel sieși, în ciuda dificultăților și a încercărilor de a-l schimba.