— La Pologne? La Pologne? E tare frig acolo, nu-i așa? — mă întrebă ea, dându-și importanță. Căci, cu atât de multe țări, cele mai favorabile discuții sunt cele despre vreme.
— O, doamnă — doresc să-i răspund — poeții poporului meu își scriu versurile purtând mănuși. Nu spun că nu și le scot niciodată; le dau jos, desigur, dacă razele lunii sunt suficient de calde. Prin asprimea versurilor lor, căci numai astfel se pot descrie zgomotele infernalelor furtuni de acolo, glorifică simpla existență a celor ce păstoresc foci. Clasicii își scrijelesc odele cu țurțuri pe bucăți de gheață. Restul, decadenții, își plâng de milă cu lacrimi înghețate. Iar cei ce vor o moarte sigură prin înecare au nevoie de-un topor, să spargă gheața mai întâi. O, doamnă, dragă doamnă.
Asta vreau să-i zic. Dar uit cum se spune la focă în franceză. Și nu sunt prea sigură nici de țurțure, nici de topor.
— La Pologne? La Pologne? E tare frig acolo, nu-i așa?.
— Pas du tout — îi răspund cu răceală.
Sensul versurilor
O discuție despre Polonia și frig declanșează o reverie poetică despre condițiile extreme în care poeții își creează arta. Vorbitorul se simte inadaptat, incapabil să-și exprime gândurile complexe în cuvinte simple.