Bătut de soartă și disprețuit,
Mă căinez că sunt un biet proscris
Și ceru-i surd când urlu înnebunit
Și îmi blestem destinul ce mi-e scris.
Speranța vreau din nou să o adun
Să fiu ca cel ce are mulți amici,
Ca cel ce-n viață are un scop bun
Și să mă-nfrupt din tot ce e pe-aici.
Iar gândurile astea-mi dau fiori,
Dar mă gândesc cum tu mă bucurai
Și-atunci mă simt ca ciocârlia-n zori
Cu imnul ei bătând la porți de rai;
Căci când îmi amintesc iubirea ta
Eu nici cu regii soarta n-aș schimba.
Sensul versurilor
Sonetul exprimă inițial un sentiment de disperare și blestem față de soartă, dar se transformă într-o celebrare a iubirii, care aduce bucurie și îl face pe vorbitor să nu-și mai dorească nimic altceva, nici măcar bogăția regilor. Iubirea este văzută ca o sursă de alinare și speranță în fața greutăților.