Pe cât te micșorezi, pe-atâta crești
Prin pruncul tău, pe care-l lași în urmă;
Iar sângele pe care-l dăruiești
E tot al tău, când nu vei mai fi tânăr.
E sporu-aici, înțelepciunea, nimbul,
De nu, prostia, bătrânețea grea:
De-ar fi ca tine toți, s-ar opri timpul
Lumea doar cât o viață ar dura.
Pe cei ce n-au lăsat progenitură
Lasă-i să piară, cruzi, sterili, grotești.
Când dă natura, dă peste măsură,
Frumosu-i dar din plin să-l prețuiești:
Te-a vrut sigiliul ei, căci vrea să-ți ceară
Să tipărești, modelul să nu moară.
Sensul versurilor
Sonetul explorează tema mortalității și a modului în care procreerea oferă o formă de nemurire. Prin copii, o parte din noi continuă să trăiască, învingând astfel trecerea timpului și asigurând perpetuarea frumuseții și a valorilor.