Așa că mâna iernii n-o lăsa
Vara să-ți ia cât distilat n-ai fost,
Pune-ți esența într-un flacon, ceva,
Splendoarea să nu-ți piară fără rost.
Căci nu-i un împrumut, cum s-ar părea,
Ce-l bucură pe cel ce l-a primit;
E datoria ta de-a procrea,
Vreo zece prunci te-ar face fericit.
Căci înzecit tu te vei bucura
Privindu-te în zece copilași
Și-atunci când moartea viața-ți va fura,
Vei dăinui prin toți acești urmași.
Nu fi căpos, ești mult prea rafinat
Ca pruncul să ți-l lași de viermi mâncat.
Sensul versurilor
Sonetul îndeamnă la procreere pentru a învinge moartea și a lăsa o moștenire. Vorbitorul argumentează că a avea copii este o datorie și o modalitate de a se bucura de viață prin urmași.