De câte ori
nu m-am suit pe grămezile de cărbuni
ale nopții și privind
depărtarea m-am întrebat cine sunt?
Ce vrei să-ți spun aici unde în fiecare seară cineva
stinge o lampă în sânge?
cine știe, poate sunt piatra binefăcătoare care
ucide, poate sunt degetul răsfoind ultimele file
ale salcâmilor sau cuvintele scoase ca o fâneață
proaspătă din gura dimineții
De ce mă întrebi?
Acolo sau în altă parte
însemn o trecere repede
o mână, o chemare
în pielea stâncii
Mă urc sus
trecând prin palmă stamba subțire a zilei.
Acolo
mă așteaptă obrazul tău
care încearcă zâmbetul unui acid
și face să apară
cuvintele scrise cu cerneală simpatică
Dar nici o privire
nu întinde benevol brațul,
nicăieri prietenul evocator
care să-și treacă printre degete
lâna sură a stânei
în toate părțile numai eu,
eu tristul, eu blondul, eu timidul, eu exasperatul,
eu cu adolescența mea puternică rupând gardurile.
(din vol. Un ocean o frunte în exil, 1934)
Sensul versurilor
Piesa explorează căutarea identității și a sensului vieții. Vorbitorul se confruntă cu întrebări existențiale, reflectând asupra trecerii timpului și a propriei sale condiții umane, oscilând între tristețe și o puternică dorință de a depăși limitele.