Zorica Latcu – Zeu Străin

Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin.
Din ce străfund crescut-a faptura lui de crin?
Din ce înălțimi pogoară privirea lui de vis?
Ce bezne-adânci la pasu-i luminii s-au deschis?
Ce haos plin de valuri, ce mări s-au despicat,
Când glasul lui blând în rugă spre cer s-a ridicat?
Ce tainică putere i-a fost sortită lui,
Să rătăcească-n lume ca fiu al nimănui,
Ci învăluit în taina seninei lui blândeți,
Să fie-n umilință stăpân peste vieți?
De ce, lăsându-și lumea de dincolo de zări,
S-a pogorât la oameni, să sufere ocări,
Și pentru cine, spuneți, picioru-i preacurat
În pulberea din cale, tăcut, a sângerat?
Și pentru ce, asemenea miresmelor de preț,
Rămâne-nchis cu duhul în asprele peceți?
Când oare, lepădându-și veșmântul lui de lut,
Se va-nălța în slavă, senin ca la-nceput?
Văzut-am azi la templu pe Zeul cel străin,
El strălucea ca neaua, în haina lui de in.
Mi s-a părut o clipă că-n rostul lui ușor
Ma cheamă, că mă strigă cu milă și cu dor,
Ca pentru mine, numai, luat-a chip de lut,
Ca pentru mine, numai, în suflet l-a durut;
Făptura lui curată, ca jertfă la altar;
Ca-l port de-acum în minte, ca este-al meu de-acum,
Și m-am trezit, cu fața în pulberea din drum.