Miez alb în sâmburele meu de lut,
În mine-ai fost și nu Te-am cunoscut.
Sau poate eu eram în Tine-nchisă
Ca sâmburele-n carnea de caisă?
Căzusem în pământ de undeva
Și miezul dulce-n mine aștepta
A fost o vreme secetă în țară,
Livezile pe dealuri se uscară,
Pădurile ardeau adânc pe cer,
Și iarna fu senină și cu ger.
În mine miezul alb stătea-n neștire,
El nu-și pierdu puterea de rodire.
Ca ceara-n uscăciune m-am topit,
Dar lacrimi izvorând, m-au răcorit.
Și lacrimi după lacrimi se-nșirară,
Urzind manoase ploi de primăvară.
Crengi mari, cu blândă floare, au crescut
Din miezul sâmburelui meu de lut.
Ci nu știu cum să Te numesc, Iubire:
Părinte, frate, domn, prieten, mire
Căci să vorbesc cu meșteșug nu știu,
Dar parcă, Doamne, Muma-mi ești și Fiu.
Sensul versurilor
Piesa explorează ideea de transformare spirituală și regăsire a divinității interioare. Vorbește despre un proces de purificare prin suferință și lacrimi, care duce la o renaștere și la o conexiune mai profundă cu Dumnezeu, perceput ca o sursă de iubire universală.