Yuri Kageyama – Hiroshima

Ei rătăcesc ca o șoaptă,
încă,
peste acest oraș,
contopindu-se-n briza mării,
în lumina moale
și-n crăpăturile cicatricilor;
nu doar o fantomă sau două,
ci zeci de mii
se uitară pe cer și văzură un fulger
prefăcând oamenii în globuri moarte, de cărbune;
nu există fotografii din acea zi,
ei rătăcesc, târându-se, goi, gemând,
carnea atârnându-le ca niște zdrențe;
Ei pun această întrebare,
nefăcând nimic rău,
de ce, Doamne, de ce,
când tot ce poate face este
să ucizi, să ucizi, să ucizi, să ucizi
– nimic altceva –
jupuirea pielii, pulverizarea ochilor, capul torsionat
ca-ntr-o tumoare a iadului,
și nimeni nu răspunde cu adevărat.
Hiroshima.
they wander like a whisper
still
over this city
blending with the sea breeze
the soft light
the cracks of scars
not just one ghost or two
but tens of thousands
who all looked up and saw a flash
turning people into dead globs of charcoal;
there are no photos from that day,
they wander, crawling, naked, moaning,
flesh hanging like tatters;
they’re asking that question,
we did nothing wrong
why oh why
when all it can do is
kill kill kill kill
nothing else
turning skin eyeballs laughter head back legs
into a keloid of hell,
but no one really answers.